In sala de asteptare
(NB: toate cele de mai jos nu constituie surpriza nici pentru mine, nici pentru oricine care a mai calatorit. Dar oricine dintre cei mentionati mai sus stie probabil sentimentul. Parca e prea mult, parca simti nevoia sa urli intr-o forma sau alta )
In mediile civilizate exista si o forma mai avansata a salii de asteptare, anticamera. Dar nu, noi nu facem anticamera, noi pur si simplu stam in sala de asteptare a civilizatiei.
In anticamera civilizatiei, ar insemna sa fim proximitatea acesteia, dar noi nu suntem acolo, decat – in cel mai bun caz – geografic. Practic, realist vorbind, suntem in sala asteptare: adica stim, putem intui, uneori chiar vedea ce este dincolo de aceasta sala, dar prea mare legatura nu avem cu restul. In rest, stam.
Ei au autostrazi, un centru vechi curat si civilizat, zone pietonale incarcate de istorie, cultura si turisti. Noi avem strazi proaste, blocaje de trafic pe asa drumuri europene, mizerie si gunoi de tot felul, multi semintari si aproape nici un turist.
Ei au poduri suspendate, te si miri unde. La noi dureaza jumatate de an sa “renoveze” Grant, si un an, cel putin, sa facem similar (exceptie va face probabil podul Basarab, cu care va trebui sa fim un pic doar mai rabdatori).
Ei au spart muntii si si-au construit tunele cu zecile, care se intind cu indrazneala pe kilometrii intregi. La noi, nici azi, nu este pe deplin finalizat Transfagarasean-ul.
Ei au autostrazi care le leaga capitala de principalele capitale vecine. Noua ne lipseste chiar si autostrada care sa ne duca spre Occident. Oare cum vrem noi sa ne apropiem de ei? Ideatic, poate, ca intr-o iubire platonica? Asta, ca sa nu mai amintim de nefinalizata autostrada pe care nu mai rasare soarele.
Ei au linii de metrou pe 2-3 nivele. Noi ne-am oprit la “1 mai” si ne-au luat 19 ani sa facem o statie, cat despre magistrala Drumul Taberei…
Ei – nu toti, e drept – folosesc spatiile publicitare din statiile de metrou sau tramvai ca sa anunte ce concerte, vernisaje sau alte minuni se pretrec in oras. Noi facem reclama la bauturi, tigari si mancare. Iar pe plaja, la mare, suntem indemnati sa mancam seminte.
Ei isi promoveaza istoria si cultura. Noi, daca nu le ignoram, le pastram in cercuri restranse, de parca ar ajuta cuiva. Ei au turisti. Noi incepem sa ne pierdem si clientii interni.
Si cu toate acestea:
- hotelurile din Bucuresti sunt mai scumpe decat hotelurile de aceeasi calitate din Budapesta, Praga etc
- avem mai iute si mai des decat Austria, Germania etc, masini dintre cele mai alese (chiar daca nu ca medie, ci doar ca aparitie)
- hainele (cel putin) de marca medie sunt mai scumpe decat in Austria, Germania
- cumparaturile de super/hyper-market sunt similare sau chiar mai costisitoare la anumite articole la noi decat in Austria, Germania.
Vacanta a fost minunata. Iar minunea s-a sfarsit odata cu Nadlac. Plecarea din tara o suporti mai usor pentru ca speri sa urmeze ceva frumos. Si chiar asa este. Socul revenirii este cu atat mai dur: drumuri mizerabile, semintari la tot pasul, manele in restaurante, servicii penibil de proaste, hoteluri atat de imbacsite cum nici prin minte nu ti-ar trece ca mai exista dupa 19 ani de “capitalism”.
Aceasta este Romania, e drept, mereu surprinzatoare…Brucan a fost “hyper-optimist”.
